VIAŢA LA ŢARĂ, de Duiliu Zamfirescu

Roman publicat mai întâi în Convorbiri literare (1894-1895), după ce T. Maiorescu îl citise în manuscris şi-l discutase cu autorul (aflat diplomat la Roma) prin corespondenţă, pe măsură ce era scris. În 1898, a apărut în volum, la editura Carol Müller din Bucureşti, apoi de încă patru ori, fiind opera autorului cu cele mai multe ediţii antume (ultima în 1922).

Romanul prefigurează tema întregului ciclu epic al Comăneştenilor: declinul şi „regenerarea” boierimii de neam şi, prin extensie, a tuturor energiilor pozitive reprezentative pentru societatea românească din Vechiul Regat. Destinul boierului Dinu Murguleţ, personajul pivot al romanului, ilustrează paradigmatic destinul categoriei lui sociomorale care, părând a suspenda devenirea, trăieşte iluzia stabilităţii. Încă din primul capitol însă (matrice narativă a întregului roman şi a primei părţi a ciclului), pacea conacului de la Ciulniţei e tulburată de apariţia intempestivă a lui Tănase Scatiu, „vichil” îmbogăţit oneros. Scena confruntă două lumi ireconciliabile. Kitchul etichetei recent confecţionate a parvenitului contrastează ameninţător cu autenticitatea vechiului blazon nobiliar. Tensiunea rămâne însă deocamdată latentă. Astfel romanul, intitulat iniţial Pe arătură, mai poate lua înfăţişarea unui „poem al vieţii câmpeneşti” (E. Lovinescu), deşi uşor aburit de melancolia provizoriului. Idilicul îşi conservă aici sensul lui originar de legătură nemijlocită şi armonioasă cu pământul natal. Tablourile de natură – unanim preţuite de critici – emană o vitalitate telurică filtrată, diafană. Numai pământul strămoşesc – aceasta e teza – te împlineşte, fericirea nu poate fi ex-centrică. În această lectură, Viaţa la ţară este un roman al întoarcerii la cuib (Matei Damian revenit din Occident), al întemeierii unui cămin (căsătoria lui cu Saşa Comăneşteanu) şi al continuării unei tradiţii existenţiale ancestrale. Naraţiunea evoluează într-o împletire strânsă, pe trei planuri: unul e centrat pe Dinu Murguleţ, altul pe Matei şi Saşa, al treilea – antitetic – pe Tănase Scatiu. În interstiţii, povestea de iubire adolescentină dintre Mihai (fratele Saşei) şi Tincuţa (fata lui Murguleţ). D. Zamfirescu se revelează aici un pătrunzător analist al sufletelor complexe, delicate şi fine – e.g. Saşa, după unii critici personaj feminin unic în literatura română. În aceeaşi serie tipologică intră Matei, Tincuţa, Mihai, Murguleţ însuşi. Scriitorul izbuteşte şi în sondarea oamenilor simpli (baciul Micu), însă fără să insiste, convins fiind că ţăranii sunt mai relevanţi ca personaj colectiv. Ca şi planurile narative, eroii sunt dispuşi/ concepuţi frapant antitetic. De o parte Dinu Murguleţ şi ceilalţi, de cealaltă Scatiu – „mitocan” şi bestial (v. cumplita scenă a „vârtejului”). Construcţie elaborată şi armonioasă, romanul s-a impus încă din timpul vieţii autorului drept capodopera lui. Posteritatea a confirmat şi întărit această valorizare, calificative ca roman „deplin”, primul nostru „adevărat roman” sau chiar „roman total” nelipsind din tabloul receptării (fie şi cu nedreapta ocultare a viguroasei capodopere a lui Slavici, romanul Mara, publicat în acelaşi timp).