Volum apărut în 1906 la Iaşi, în Editura „Vieţii româneşti”, după ce nuvelele componente fuseseră publicate
iniţial în „Convorbiri literare”, „Viaţa românească” şi „Voinţa naţională”,
apoi, în parte, cuprinse în volumul Schiţe
şi nuvele alcătuit de Nerva Hodoş şi apărut în 1903. Ca urmare a raportului
favorabil întocmit de T. Maiorescu, lucrarea e încununată în 1907 cu premiul
Năsturel-Herescu al Academiei Române. Foarte populară, cartea a cunoscut
numeroase ediţii antume, ultima, cea definitivă, datând din 1943.
Tema care vertebrează sumarul, punându-şi amprenta şi asupra volumului
următor, Întuneric şi lumină (1912),
este inadaptarea (nu întâmplător, G.
Ibrăileanu îi sugerase autorului să-şi intituleze cartea „Inadaptaţii”),
fondată pe o perspectivă teoretică alimentată de filosofia lui H. Spencer şi
Fr. Nietzsche. Nuvela titulară, care şi deschide în chip semnificativ volumul,
cuprinde o discuţie asupra problemei. Avocatul Rizescu, personaj ce anticipă radicalismul
moral al eroilor lui Camil Petrescu dramaturgul, ajuns la un conflict
ireconciliabil cu magistraţii şi colegii de barou, cu toţii corupţi, e îndemnat
să se „adapteze la mediu” spre a reuşi în viaţă. Adaptabilitatea fiind
valorizată pozitiv de ceilalţi, Rizescu ripostează, expunând miezul etic al
problemei: „Adaptarea la mediu e o condiţie de existenţă la care se supun
orbeşte plantele şi animalele inferioare. Cu cât o fiinţă e mai presus pe scara
vieţuitoarelor, cu atât caută să se dezrobească de sub greutatea acestei nevoi.
[...] Omul transformă mediul” (s.
n.). Tema inadaptării le subordonează pe celelalte, începând cu aceea a
decăderii boierimii de viţă veche şi a vertiginoasei ascensiuni a noii clase,
burghezia; în termenii epocii, tema căderii
neamurilor şi a ridicării noroadelor,
cu o carieră prodigioasă în proza de la confluenţa secolelor. Exemplare în
această privinţă sunt amplele naraţiuni Neamul
Udreştilor şi Pană Trăsnea Sfântul.
Cea dintâi derulează istoria stingerii
unei vechi familii boiereşti. Protagonistul celeilalte, ultim vlăstar al unei glorioase
familii, îşi donează casa cea mare în scopuri filantropice, dar cade victimă
funcţionarilor parveniţi care o ocupă. Emblematicul „Ei, şi?!... dar eu nu văz
nici o floare” cu care îl întâmpină servitoarea şcolii atunci când Pană îi
atrage atenţia, „foarte cuviincios”, că-i strică grădina ne aminteşte de agresivitatea mitocănească a lui Tănase
Scatiu („Tacă-ţi fleoanca!”) sau de aforismele lui ad-hoc („Ai bani, eşti boier...”). Din aceeaşi familie de spirite
fac parte şi Fânuleţ, care, în „sminteala” lui, bate uliţele târgului „înjurând
pe ciocoi şi lăudând pe boieri” (Sminteala
lui Radu Fânuleţ), Elena, fiică de boier scăpătat, contrastând, prin
frumuseţea morală, cu sora ei Sofia, stricată de anturajele mondene (Două surori), Conu Alecu din schiţa
omonimă, care se apără de intruzia parveniţilor ţinându-i la distanţă şi
obligându-i în chip subtil să-i respecte blazonul nobiliar, Leonora, unică
supravieţuitoare a unui neam renumit, refugiată în „patima ghenealoghiei”, şi,
oricât ar părea de surprinzător, eroul narator din Moartea lui Castor (aparent o poveste cu animale), care vede în
dispariţia bătrânului câine semnul unor „fericiri apuse pentru totdeauna”. Tema
inadaptării cuprinde însă în perimetrul său şi indivizi din alte categorii
sociale. Eroii reprezentativi ai nuvelistului sunt fiinţe delicate şi fine, calităţi
care, alături de timiditate, le
întârzie sau le paralizează reacţiile practice, putându-le crea imaginea unor
oameni „fără voinţă” (cum e caracterizat casierul Dănescu din Două surori). Însuşiri fără căutare în
noua lume, atari virtuţi fac din eroii lui Brătescu-Voineşti tot atâţia învinşi – altă categorie frecvantă în
proza epocii. Paralel cu aceste teme, sau intersectându-le, nuvelele surprind,
în instantanee concentrate şi pe eşantioane semnificative, proza vieţii cotidiene, comedia banalităţii, automatismelor şi micilor manii, localizate prin excelenţă
în orăşelele de provincie sufocate de un patriarhalism golit de poezie (pe
lângă titlurile citate, v. şi succintele Magheranul
şi Vârcolacul). Alte naraţiuni evocă cinematografic, cum observă M. Zaciu,
zilele de aur ale copilăriei (v. flash-urile
din Sâmbătă, aburite de nostalgie),
mediul cazon (instantaneele tragicomice din Inspecţie)
sau al tribunalelor (suita de „cazuri”Din
carnetul unui judecător, potenţiale nuclee de romane sociale şi
psihologice) sau schiţează, cu o bună ştiinţă a esenţializării, tribulaţiile
existenţei umile ale micului slujbaş terorizat de şefi şi ridiculizat cu sadism
de camarazi (Microbul) sau tratat ca
un număr statistic (Un om). Naratorul
nu adoptă niciodată o perspectivă neutră
(„obiectivă”, „impersonală”); dimpotrivă, se implică, fie polemic, fie – mai
des – compasiv, inducându-i şi cititorului punctul său de vedere (G. Călinescu
sublinia „originalitatea indiscutabilă a duioşiei”). Unele proze, ca Puiul şi Microbul – veritabile nuvele ale „milei necruţătoare” – au asupra
cititorului un extrem impact emoţional. Remarcabilă, în fine, este capacitatea
nuvelistului de a înregistra şi monta adecvat şi expresiv limbajul diverselor
categorii socio-profesionale, cu o autenticitate ce-l aminteşte uneori pe
Caragiale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu