Lirica ¨destararii¨ Aron Cotrus

După cel de-al doilea război mondial, poezia lui Aron Cotruş a fost adusă la cunoştinţa publicului din ţară foarte târziu şi numai parţial. Ultimul volum publicat la Bucureşti datează din anul 1942 (Rapsodia dacă). O primă încercare de repunere în circulaţie se datorează lui Nicolae Manolescu, dar antologia sa din 1966 este, cum ştim, retrasă din librării, iar autorul ei are de pătimit, între altele din cauza numelui lui Aron Cotruş, din a cărui poezie criticul reproducea un eşantion reprezentativ. Abia în 1978 se publică un volum de Versuri, în îngrijirea lui Ovidiu Cotruş şi a Aureliei Rusu, însă din el lipsesc cu desăvârşire scrierile din exil şi chiar unele apărute în ţară: poemul Strigăt pentru depărtări (1927) şi volumele Ţara (1937), Maria Doamna şi  Peste prăpăstii de potrivnicie (1938), Rapsodia valahă (1941), Rapsodia dacă (1942). Însăşi imaginea operei publicate în ţară era astfel înjumătăţită, pentru că, deşi culmile artei lui Cotruş sunt atinse în cărţile anterioare celor enumerate, acestea din urmă consemnează o nouă orientare, şi anume către compoziţia amplă, desfăşurată cu febril patetism, dar şi cu o serioasă diluare a expresiei, pe mari spaţii, în care versul curge nestăvilit în perioduri ce cuprind uneori o pagină întreagă. Singurul poem de această factură cu care cititorul român postbelic venea în contact era cel intitulat Eminescu (1939), însă şi el apărea „croşetat” (au fost eliminate versurile: „pe drumuri sprintene şi fără moarte,/ din Tisa până-n Bug şi mai departe,/ din Maramureş până-n Pind,/ din Panciova pân’la Marea cea mare”), şi, oricum, nu era suficient pentru a ilustra noua orientare a liricii cotruşiene din preajma şi din timpul războiului. În ce priveşte critica, în genere ea izolează întreg acest segment al creaţiei lui Cotruş sub eticheta de „fascizantă”, fără a căuta vreo diferenţiere.

            Dar nici volumele mai „benigne” nu scapă de foarfecele cenzurii. Sunt lăsate în afara culegerii din 1978 câteva poeme modice sub raportul valorii estetice (totuşi mai bune decât cele din volumul de  Versuri din 1911 sau decât multe din Neguri albe, 1920), precum Tisa, din volumul de debut, sau Pe graniţă şi Robul, din volumul Mâine (1928). Însă şi piese de rezistenţă, definitorii pentru talentul lui Cotruş, ca Minerul („Acum: sătui, puternici, semeţi”), toate din volumul Mâine. Acestea vor fi respinse ca urmare a revoltei din 1977 din Valea Jiului, căci sunt zguduitoare evocări ale infernului din subteran, ale sărăciei inimaginabile şi, ca întotdeauna la Cotruş, ale ameninţării stihiale: „surp stânci de cărbune,/ prin pustii galerii,/ pentru-o pită de tăciune.../ şi-s tot mai nătâng, tot mai urât/ în praful gros ce mă strânge de gât” sau: „Parc-aş fi de-o mie de ani.../ înfrânt miner, hulit rumân,/ mă-ntorc schilav, c-o zdreanţă  de plămân, din iadul iadurilor de la Petroşani// [...] plămânii mi-ş roşi, genunchii mi-s moi.../ de viu mă usuc în muncă şi putrezesc/ la Petroşani, sub regi, sub legi, sub cer românesc,/ pentru baroni şi grofi, pentru conţi şi ciocoi...// dar, vai!, aceste mii de târnăcoape/ când s-or ridica odat’ vijelios, în soare,/ pentru lupta cea mai aspră şi mai mare - / câţi dintre ciocoii nesătui vor mai putea să scape?!...”. E de la sine înţeles că volumul de Versuri din 1978 nu putea cuprinde nimic din creaţia de exil, mai ales că aceasta era o condamnare făţişă şi fără drept de apel a regimului comunist.

            Am făcut acest preambul spre a se înţelege mai exact valoarea recuperatorie a unui act  editorial. În decembrie 1991, Editura de Vest dinTimişoara a publicat două volume de Poezii ale lui Aron Cotruş (438 pagini primul, 480 al doilea), ediţie realizată de istoricul şi criticul literar bănăţean Alexandru Ruja. „De câţiva ani – măturiseşte acesta în nota lămuritoare -, cu toate greutăţile şi riscurile, am pornit o acţiune pe cont propriu de găsire a operei lui Aron Cotruş în ţară şi străinătate, având ca rezultat această ediţie”. Din câte înţelegem, ediţia va continua prin publicarea articolelor, conferinţelor şi corespondenţei lui Aron Cotruş (excepţională, se pare, mai ales dacă ne gândim la scrisorile către Doina Missir, din care V. Copilu-Cheatră a publicat o secvenţă revelatoare în Manuscriptum). Întreprinderea la care s-a angajat Al. Ruja este într-adevăr dificilă, ţinând seama şi – cum însuşi editorul arată – de faptul că scrierile postbelice ale lui Cotruş sunt greu de identificat, dată fiind răspândirea lor, iar arhiva personală a autorului nu se ştie unde se află.  Avem însă, deocamdată, cea mai cuprinzătoare ediţie a poeziilor lui, dublă faţă de cea apărută acum 15 ani în ţară şi depăşind-o cantitativ şi pe aceea de Opere complete, apărută tot atunci, dar la Madrid. Nu este o ediţie critică (greu de realizat înainte de a avea tot materialul pe masa de lucru), este însă una care umple un gol, pentru că adună laolaltă toate volumele apărute în ţară şi peste hotare, precum şi o seamă de poeme rămase în periodicele din interior. Cititorul român are astfel prilejul de a cunoaşte nu numai volumele publicate la Bucureşti sau Arad înainte de 1942, dar şi pe cele apărute la Madrid sau în California (şi inexistente la noi, în timp ce primele se puteau citi la Biblioteca Academiei – la „Fondul S”, fireşte!).

            Poezia de după război a lui Aron Cotruş evoluează în două direcţii complementare: pe de o parte, o poezie a „desţărării” şi a solitudinii, scrisă în tonuri elegiace, şi pe de alta, una (cantitativ mai bine ilustrată) a ţării, evocată de la distanţă, dar cu o acuitate remarcabilă, în prelungirea Doinei eminesciene şi a Poeziilor lui Goga, ca un paradis devastat şi înlăcrimat – de data aceasta, de ocupantul bolşevic şi de „slugile” lui dinăuntru, autohtonii „ciocoi”, noi şi „roşii” (cuvintele dintre ghilimele sunt ale poetului). Bazându-mă pe câteva mostre, formulam, în articolul Aron Cotruş – început şi sfârşit (din Viaţa românească nr. 1, 1991), ipoteza simetriei între poemele de tinereţe (Poezii, Neguri albe) şi cele ale senectuţii, şi unele, şi altele centrate pe confesiunea eului înstrăinat: clişeu sau „poză” în lirica de juneţe (şi de aceea repede părăsită de autor, care i-a simţit inadecvarea la propria formulă de temperament luptător), însă autentică în poemele exilatului. Or, recenta ediţie completează şi nuanţează acea ipoteză, în sensul complementarităţii de care vorbeam, ca şi în acela că spovedania intimă este dublată de confesiunea unei colectivităţi, al cărei purtător de cuvânt se face Aron Cotruş. Patosul exponenţial de natură socială din poeziile sale interbelice se mută acum definitiv în registrul naţional. Poetul-profet şi tribun (cât de veche şi de puternică este această ipostază a scriitorului în tradiţia literaturii ardelene nici nu mai e nevoie s-o spunem) aduce cauza românească în faţa instanţelor pământene şi a celei divine, ceartă, în poemul Între Volga şi Mississippi, hedonismul, inerţia şi nepăsarea Occidentului faţă cu tragedia estului european, imploră graţia dumnezeiască în Psalmii revelator intitulaţi „psalmi româneşti”, evocă teroarea roşie şi întreţine din depărtare focul vindictei, lansând chemări la răscoală şi aşteptând ceasul mântuirii. Întru realizarea acestui vis, poetul convoacă figurile emblematice ale eroismului şi jertfei naţionale: Mihai Viteazul, Horia şi Cloşca, Avram Iancu şi Andrei Mureşanu (cf. poemul Alba-Iulia, din volumul Drumuri în furtună, 1951) şi mai cu seamă, la tot pasul, Ionii săi, Pătru Opincă, iobagii, minerii, haiducii... Câteva poeme, considerate de editor variante, sunt rescrieri ale omonimelor lor interbelice; rescrieri în lumina noilor realităţi. Aşa de exmplu, versurile din Pătru Opincă: „de sărac ce-s, toţi câinii mă latră/ şi noaptea, când pe uliţi trec domol/ nu mă aşteaptă pe nici un podmol/ fete mari cu ţâţe ca de piatră” devin: „De sărac ce-s, toţi câinii mă latră,/ iar noaptea când pe uliţi trec domol,/ nu mai aşteaptă nici un podmol/ fete mari cu ţâţe ca de piatră/ pe cei flăcăi ce nu se mai întoarnă/ din a Siberiei grea, veşnică iarnă...”. Majoritatea pieselor postbelice sunt însă creaţii noi, articulând sumbra imagine a ţării jefuite: „Călăii neamului şi slugile lor,/ venite din temniţi, din magherniţi şi şatră,/ îţi numără blidele şi pita-n cuptor,/ ogrinjii din iesle şi cenuşa din vatră” (Iobagul) sau a mecanismelor diabolice ale sistemului: „Sub biciul lor roşu, răstit şi neghiob,/ pe care mulţimile a răbda nu-l mai pot,/ trupul e-al ciocanului şi al secerei rob,/ iar gândul netrebnic robot.../ Lumea se calcă-n picioare, se-ndeasă,/ la şchioapa şi putreda veacului masă.../ Vatra, năprasnic în două despică,/ între mamă şi-ntre fiică.../ Beat de roşă votcă, fiul încruntat e gata/ să-şi înhaţe şi să-şi gâtuie tata.../ În văzul şi râsul tuturora,/ fratele îşi dezgoleşte sora.../ întrebat cu vicleşug, copilul spune/ tot ce zice mama prin somn şi-n rugăciune...” (Între Volga şi Mississippi).

            Într-o bună parte a ei, poezia postbelică a lui Aron Cotruş continuă procedeele celei dintre războaie, care era antimuzicală, versurile frânte şi eliptice prelungind la nivel prozodic duritatea şi asprimea lexicului colţuros, mustind de concreteţe în îmbinarea ca şi onomatopeică a sunetelor lui sălabtice, primitive, purtate adesea de cuvinte regionale. O altă zonă a poeziei „desţărării” ne relevă însă o primenire a procedeelor. Autorul descoperă valenţele prozodice ale poeziei populare (străine vechii lui lirici), iar dacă lexicul rămâne în linii mari acelaşi ( permiţându-ne să depistăm relativ uşor cuvintele-cheie, „temele” obsedante), acesta e cuprins în metrica eufonică a doinei, care atenuează relieful stâncos al cuvintelor şi-l fluidizează. Un exemplu din zeci: „Mi-a fost scris din neam/ odihnă să n-am,/ sângele să-mi fiarbă,/ ca o mare oarbă,/ şi în codru-adânc/ inima să-mi mânc...// Dârz, cu pieptul gol,/ pe-unde trec să scol,/ să scol, să răscol,/ volburi de pârjol...” (Haiducească).

            Inedită este, în cariera acestui cântăreţ al verbului incendiator şi al neîndurării, şi lirica sa religioasă din ciclul Psalmilor (Alexandru Ruja reproduce aici 12, dar deducem că poetul a scris mai mulţi, de vreme ce unul se intitulează „Psalm românesc nr. 20”). Vom observa mai întâi că şi rugăciunile lui Cotruş sunt ale unui noi, nu ale unui eu. Sunt, apoi, de o concreteţe insolită, strigătele petiţionarului (căci asta este poetul) căutând rezolvarea unui impas foarte exact şi precis circumstanţiat. Dumnezeu este chemat să „nu-şi uite” de românimea răspândită pe tot pământul, din Carpaţi până-n Pind, Timoc, Craina, Tesalia, Siberia, din Basarabia până-n cele două Americi sau în Australia..., dar mai ales îi cere ca „în ţara preschimbată-n oarbă închisoare,/ neamul să crească mai dârz şi mai tare!...// Şi ziduri să dureze, de neclintit,/ între noi şi răsărit!” (Psalm românesc nr. 1). Într-un Cântec de slavă, inserat tot în ciclul psalmilor, poetul se recunoaşte urmaş al tuturor conaţionalilor, sângele lui îi moşteneşte pe „tăietorul de păduri din Maramureş”, moţul „cu gând de jăratic”, bănăţeanul „iute şi gureş”, moldoveanul „cu mers domol”, „olteanul cu văz de pârjol”, ciobanii „solari” din Tesalia şi Pind, „pădurarii de foc” ai Timocului, „cosaşii năpraznici” din Craina... „Imperialismul” lui Aron Cotruş, spune Ion Negoiţescu în Istoria sa, „nu depăşeşte hotarele Daciei ideale”, având, totodată o valoare „pur metaforică”.

            Bard al românităţii năpăstuite, Cotruş este şi unul al romanităţii. Cântecul lui Ramon Lull şi Rapsodia iberică sunt imnuri închinate sufletului neolatin. Dar în acelaşi timp aceste poeme ample constituie o nouă ocazie, pentru poet, de a îndrepta privirile romanităţii occidentale asupra insulei noastre de latinitate. Factura acestor poeme ample (compuse şi publicate şi în limba spaniolă) este de epos liric – dacă se poate spune astfel -, în care epicul (de pildă, evocarea cronologică a expansiunii spaniole) se rezolvă în exclamaţia lirică, în tălăzuirea unei extraordinare energii vitale care ne aminteşte de Rapsodia valahă sau de cea dacă. Însă, ca toate poemele de amploare ale lui Cotruş, şi poate într-un mod mai evident decât celelalte, nici acestea nu rezistă decât prin unele secvenţe. Patosul lor egal şi celebrator, reluarea la infinit a aceloraşi mijloace, discursivitatea unor lungi pasaje au un efect nivelator şi obosesc lectura. Le preferăm poemele scurte din vechile volume, ca şi pe cele asemănătoare scrise în exil (Drumuri în furtună, Psalmi şi bucăţile strânse de editor în secţiunea „Alte poezii”), unde expresia este concentrată, tăiată în bazalt, şi nu o dată memorabilă.

            Ediţia este prefaţată de o interesantă cronologie, ilustrată cu documente în parte inedite. Avem, în germene, o biografie a acestui destin dramatic (nu este exclus ca tot Alexandru Ruja să ne-o dea), conturul unei vieţi trăite rectiliniu şi la temperaturi de arc voltaic. O impresionantă mărturisire (şi mărturie) în acest sens ne e oferită de telegrama lui Cotruş către Petru Groza, în care recent concediatul şef serviciilor de presă de pe lângă legaţiile României de la Madrid şi Lisabona cerea repunerea în drepturi:

            „Funcţionar de carieră numit în Spania şi Portugalia în mai 1938, activat-am energic pentru aăprarea drepturilor româneşti şi a bunului nume al neamului nostru – cum ar fi făcut, desigur, domnia-voastră dacă ar fi fost în locul meu (oare?!).

            N-am activat în viaţa politică şi nu mă simt vinovat cu absolut nimic faţă de statul şi neamul meu.

            După cincisprezece ani de slujbă la stat, rămas-am tot sărac precum fost-am, căutând cu îndărătnicie să uit că în România legile şi strâmbătăţile sunt doar pentru săraci.

            Sprijinit exclusiv pe dreptul trudei mele de atâţia ani, vă rog să binevoiţi a ordona examinarea situaţiei mele şi repunerea în drepturi.

            România ţăranilor nu poate scoate fără nici o justificare din locul lui de muncă şi răspundere pe un nepot de ţărani care n-a rupt niciodată prin nimic legăturile cu vatra şi brazda străbunilor lui”.

            Ediţia se încheie cu o bibliografie a poeziilor apărute în volume şi în reviste, urmată de una a referinţelor critice – ambele mult mai bogate decât cea întocmită de I. D. Bălan.

            În vederea reeditării (poate critice), semnalăm câteva alunecări „filologicale”. Uniformizarea ortografică a textelor e făcută inconsecvent (întâlnim, de exemplu, când apostroful, când cratima, acolo unde ar trebui să apară numai apostroful: „făr’de”, pân’la”) sau uneori lipseşte cu totul (se conservă „într-una” pentru „întruna”, „pe semne” pentru adverbul „pesemne”). În numeroase cazuri, nu este corectată tacit poziţia greşită a virgulei – în situaţii unde nu poate opera nici o licenţă poetică (precum între subiect şi predicat: „drumul meu verde,/ în crunte desişuri se pierde”, „tot ce-i şubred, s-ofileşte şi îngheaţă”, „Al gândului gaucho, te bate, te străbate”).

            Deşi amănunte semnificative, acestea nu pun totuşi sub semnul întrebării ediţia lui Alexandru Ruja. Ea rămâne un act recuperator de prim ordin, restituind deceniului ’50-’60, atât de arid şi, deopotrivă, inundat de pseudopoezie, o pagină de lirism autentic – mărturie a tragediei unei personalităţi şi a unui popor.