Manifestari/curente avangardiste

Dadaismul. Apare în Elveţia (la Zürich), în timpul primului război mondial (mai exact: în 1916) şi la originea lui stă românul Tristan Tzara, refugiat aici. Tzara botează curentul recurgând la dicţionarul Larousse, pe care-l deschide la întâmplare şi dă peste cuvântul DADA – în limbajul copiilor: „căluţ de lemn”; figurat: „ideee fixă”. Dadaismul mizează pe abolirea oricărei logici a discursului liric şi artistic şi pe instituirea deplinului hazard al asocierilor.  Luaţi un ziar – propune Tzara -, luaţi o foarfecă, alegeţi un articol, tăiaţi-l, tăiaţi pe urmă fiece cuvânt, puneţi totul într-un sac, agitaţi!, apoi scoateţi şi alăturaţi ceea ce trageţi la întâmplare. Veţi obţine un text dadaist!

Evident, acesta este un gest de frondă, menit să şocheze, să ultragieze bunul-simţ comun şi să denunţe convenţia discursului logic articulat. Dadaismul însemnează o provocare a hazardului; o provocare însă din care nu poate ieşi vreo capodoperă. G. Călinescu (Principii de estetică) a arătat că hazardul total nu e posibil decât ca logică, nu şi în gramatică. Fiindcă o poezie ca următoarea, de Tristan Tzara, e ilogică, dar corectă gramatical:

La chanson d' un dadaiste

Qui n' était ni gai, ni triste

Et aimait une bicycliste

Qui n' était ni gaie, ni triste…

sau:    

Zid dărăpănat

Eu m-am întrebat

Astăzi că de ce

Nu s-a spânzurat

etc.

Revolta dadaistă e doar un gest de scurtă durată. După război, reprezentanţii ei migrează spre alte formule avangardiste.

Constructivismul. A fost teoretizat la noi de Ion Vinea în revista Contimporanul, condusă de el (1922-1932) şi subintitulată revistă de artă constructivistă internaţională. Constructivismul se manifestă cu rezultate notabile mai ales în plastică şi arhitectură (Le Corbusier ca arhitect, Piet Mondrian ca pictor). E preocupat de ordine, geometrie, rigoare – deci este un curent opus dadaismului – şi spre artificial (versus natural), căci artificialul, fiind produsul omului, poate fi supus rigorilor  geometrizante ale minţii umane. Constructivismul promovează dinamismul industrial, maşinist, cultul citadinismului şi al vitezei (ca şi futurismul – e.g. Marinetti – de la începutul secolului 20, curent slab reprezentat la noi). Constructivismul e o sinteză de intuiţii futuriste, reminiscenţe dadaiste (negarea oricăror convenţii literare*) şi aluviuni moderniste în genere. Între curentele noastre de avangardă, e cel mai fertil şi mai echilibrat; mai sintetic. Alte reviste constructiviste au fost, la noi, 75 HP (un singur număr, în 1924) şi Punct (1924-1925). Autori constructivişti în poezie: Ion Vinea, Ilarie Voronca, Şt. Roll.

            Integralismul constituie o desprindere de „modernismul moderat” al Contimporanului/ constructivismului, în vederea adoptării unor programe pur avangardiste. Revista Integral (1925-1928) se doreşte o publicaţie de sinteză a tuturor orientărilor avangardiste, dar şi o critică a experimentelor avangardiste. Se dedică numere speciale lui Arghezi, futurismului italian, poeziei noi (franceze şi româneşti); se fac referiri la expresionism, dadaism, constructivism, suprarealism; se scrie entuziast despre Brâncuşi şi alţi novatori ai artei. La Integral colaborează Ilarie Voronca, Şt. Roll, I. Călugăru (toţi aceştia cu poezie), Fundoianu (acum Fondane) scrie eseuri despre arta europeană de ultimă oră, pictorii M. H. Maxy, Mattis Teutsch, Victor Brauner (artist de faimă europeană) ilustrează revista cu pictură şi grafică de avangardă. În concluzie, integralismul tinde la o sinteză modernă a tuturor experienţelor fertile şi a artelor: Poezie, muzică, arhitectură, pictură, dans, toate merg înlănţuite integral spre o gară definitivă şi înaltă (…).Nu dezagregarea bolnavă, romantică, suprarealistă, ci ordinea sinteză, ordinea esenţă constructivă, clasică, integrală, scrie Ilarie Voronca în articolul Suprarealism şi integralism.

            Suprarealismul (din fr. „surréalisme”) apare în Franţa şi e teoretizat de André Breton, care scrie primul Manifest al suprarealismului în 1924. Breton definea astfel stilul suprarealismului: Automatism psihic pur, care îşi propune să exprime prin viu grai, prin scris sau prin orice alt mod, funcţionarea gândirii. Dicteu al gândirii lipsit de orice control al raţiunii, în afara oricăror preocupări estetice sau morale. Suprarealismul se întemeiază pe credinţa în realitatea superioară a anumitor forme de asociere neglijată până la el, în atotputernicia visului, în jocul dezinteresat al gândirii. El tinde să distrugă în mod definitiv toate mecanismele psihice, substituindu-se lor în rezolvarea principalelor probleme ale vieţii. Aşadar, suprarealismul încearcă să elimine, în actul creator, orice constrângere, orice cenzură a raţiunii, spre a lăsa să vorbească în operă inconştientul, visul, infrarealitatea (sau … suprarealitatea – tot una).

În plan european, suprarealismul e anticipat de Rimbaud, Lautréamont, Jarry, dar şi, într-un fel sau altul, de celelalte curente avangardiste. Suprarealismul jură pe dicteul automat (= suprimarea cenzurii raţiunii, a conştiinţei), pe automatismul psihic. La noi, apare mai bine conturat în ultimul său val**, după 1944, prin poeţii Virgil Teodorescu, Paul Păun şi mai ales Gellu Naum. Acesta e cel mai important suprarealist român, recunoscut în lume şi ca unul dintre cei mai reprezentativi suprarealişti europeni. A scris multe volume de poeme şi de proze, în care mizează pe asociaţiile cele mai insolite, creând astfel lumi fantastice şi zdruncinând criteriile logicii obişnuite (volumele de versuri Athanor, Copacul-animal, Tatăl meu obosit, Partea cealaltă şi de proză: Medium, Teribilul interzis, Castelul orbilor, Poetizaţi, poetizaţi …). Este şi autorul unei cărţi de versuri pentru copii, dar şi pentru celelalte vârste: Cărţile cu Apolodor.

Avangarda contează, în istoria literaturii, nu atât ca o mişcare care ar fi produs o mare literatură (căci, de fapt, avangardiştii neagă până la urmă, orice mod de a face literatură), cât ca un ferment, ca o interogaţie stimulatoare privind mijloacele de creaţie şi limitele lor; ca o chemare la depăşirea stagnării şi a oricăror convenţii (chiar a convenţiei de a depăşi orice convenţie!).

Gabriela Duda ne propune o sistematizare clară şi sumară a trăsăturilor tipologice ale avangardei literare româneşti:

1.      Spiritul negator

2.      Criza literaturii (de unde: fronda, negaţia, revolta)

3.      Spiritul ludic

4.      Destructurarea textului poetic (tot ca o consecinţă a negaţiei conceptului de literatură de până la avangardă)

5.      Primatul existenţei în faţa artei, a literaturii. (Dacă literatura merită să mai credem în ea – ce ne-a adus? se întreabă avangardistul, de vreme ce, de exemplu, n-a împiedicat războaiele. Atunci să îmbrăţişăm viaţa – mai ales pe cea revelată de vis, aşa cum o vor suprarealiştii).

Atenţie! M-am ocupat mai sus de ceea ce se numeşte avangarda istorică (curente, reviste, grupări, din anii '20 - '40 ai sec. 20). Există şi un avangardism ca spirit al modernităţii, ce vine de la Poe, Baudelaire, Mallarmé, dar mai ales Rimbaud.