Volum de versuri
apărut în anul 1946 la Bucureşti, în editura Casa Şcoalelor.
Cea de-a patra
carte de poezie a lui Bacovia (venind după Plumb
– 1916, Cu voi -1930 şi Comedii în fond – 1936), alcătuită din
numai 27 de piese, marchează, împreună cu versurile postume şi cu poemele în
proză, apogeul modernităţii poetului, reprezentând cea mai concludentă
manifestare a lirismului său post-simbolist. Vidul ontologic şi, corelativ, cel semiotic cristalizează acum într-o viziune radical nihilistă, rezultând din atitudini şi
teme care sunt tot atâtea categorii negative: cotidianul prozaic, convenţional
şi mecanic-repetitiv, (de unde, probabil, şi atributul „burgheze” din titlul
cărţii) („Peste zi nefiind nimic / La fel / Ca de atâtea ori” – Sic transit, II), trecutul ca depozit
gol, atâta vreme cât „mulţimea de ani” se adună „Acolo unde nu-i nimeni / Şi nu
mai trebuie / Nici un cuvânt” (Sic
transit, [I], oboseala
existenţială şi culturală, devitalizarea şi pierderea identităţii eului („Sunt
lipsuri în sângele meu”, „Mi-am pierdut Umbra” – Idei), „Trecutele scrise rânduri” ca embleme ale lipsei de sens
(„Şadă mintea-n / Neant / Din câte veacuri zvonesc, / Nimic a nu mai reţine /
Din multe ce se vorbesc. // Nu este, şi nici n-a fost; / Trec zile şirag. /
Orizont suspect, / Şi metafizic prag” – Sine
die), suspendarea comunicării în favoarea monologului scriptic („Dacă nu-i
/ Cu cine vorbi, / Se scrie” – Glossă),
care însă, este practicat prin delegaţie
(„Descrie tu, / Când, dezolante, / Ore trec” – Antrenare), speranţa şi viitorul conotate ironic sau morbid şi
reciclarea prin răsturnare a ascensionalului macedonskian („Astăzi superb, /
Mâine sumbru” – Excelsior). O atare
viziune presupune adoptarea a ceea ce s-a numit vers de criză. Prozodia
clasică, tradiţională, dominantă în volumele anterioare, este înlocuită aici cu
una modernă, a versului liber, folosit drept corespondent prozodic al golului
ontologic şi semiotic. În Plumb şi-n
majoritatea poemelor din celelalte volume, tiparul clasic al strofei şi al
versului încerca parcă să structureze şi să înnobileze o materie haotică şi
degradată, în realitate potenţându-i, prin contrast, negativitatea. Scriind,
cum s-a observat, cu nostalgia prozodiei tradiţionale, în Stanţe burgheze poetul foloseşte versul liber ca pe un ecou direct,
coextensiv acestei materii, compatibilizat cu ea şi prin încărcătura de notaţii
eliptice şi disparate, care au putut da unor critici impresia de „cifru” şi de
dicteu automat. Paradoxul acestei notaţii, în general lipsită de predicat, este
că, datorită fragmentarismului şi incongruenţelor, versurile, alcătuite aproape
exclusiv din substantive (nume), în
loc să instituie o lume, îi
acreditează absenţa. Haotică,
lipsită de sens, aceasta nici nu există,
în înţeles metafizic. Preludată de poemele Dialog
de iarnă, Pe deal, Din urmă (vol. Cu
noi), La ţărm şi Pastel (vol. Comedii în fond), tehnica bacoviană din Stanţe burgheze este revendicată astăzi drept o anticipare a
postmodernilor: „Sintagmele orale, lipsa totală a metaforei, a incifrării, a
«sensului secund», notaţia fulgurantă,
«descriptivă», configurează o poezie «gestuală», a improvizaţiei,
aleatorului, accidentalului, care anunţă prozaismul nostalgic şi fantast al lui
Mircea Ivănescu. [...] Amândoi [Bacovia şi Ivănescu] par a improviza la
nesfârşit, a-şi încerca instrumentele înaintea unei piese niciodată
performante” (Mircea Cărtărescu). Prin univers şi mijloace, postumele se
situează în prelungirea volumului din 1946, şi nu e întâmplător, spre exemplu,
faptul că multe dintre acestea au în titlu termenul „stanţă”: Stanţă medie, Stanţă reală, Stanţă veche, iar
o stanţă-autoportret prinde în efigie unul dintre sensurile definitorii ale
ultimului Bacovia: „Bacovia / Ţara / Când tace / Orice cuget...” (Stanţă la Bacovia).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu