Volum de versuri publicat în 1928 la Craiova. În
acelaşi an, la Cluj, în editura revistei „Societatea de mâine” apare ediţia a
doua, revizuită şi adăugită, având ca subtitlu sintagma „Versuri sociale”.
Definitoriu pentru vârsta maturităţii artistice a
lui Aron Cotruş, volumul se aşază, tematic şi ca limbaj liric, în vecinătatea
celorlalte titluri reprezentative ale creaţiei lui interbelice (În robia lor, 1926; Printre oameni în mers, 1933; Horia
– amplul poem din 1935), anticipând totodată versurile din exil, în bună
măsură reciclări ale celor scrise între cele două războaie mondiale. Mâine ilustrează, pentru prima dată atât
de ferm şi de insistent, dimensiunea mesianică
şi militantă a poeziei lui
Cotruş, situându-se astfel în albia lirismului profetic şi exponenţial deschisă
de Coşbuc şi Goga; mesianism şi militantism trecute însă prin sensibilitatea şi tehnica expresionistă. „Ţie vreau să mă dărui mereu”, exclamă
poetul adresându-se Transilvaniei, „Aici vreau să mă macin, cântând, luptând,
asudând”, „Sufletu-ţi să-mi fie voievod,/ să-ţi fiu ostaş rapsod”. Glasul lui
vaticinar se arcuieşte însă peste întreaga românime, dintre şi de peste
graniţe, năzuind – cum proclamă în
poemul Mâine, care deschide în chip
de program culegerea – să se „risipească” vizionar „spre miile de Românii de
mâine”. Prin urmare, o primă linie tematică a cărţii cuprinde variantele unui
autoportret şi ale unei arte poetice exprimate în spiritul unui expresionism
vitalist şi energetic. Eul liric este animat stihial de mari aspiraţii cosmice
(muntele şi cerul apar recurent ca simboluri centrale) şi răscolite de uriaşe
tensiuni interioare polare, dar şi complementare: l-a „vrăjit prăpastia” şi l-a
„-nebunit înaltul”, îl dispută „noroiul” şi azurul, se simte deopotrivă „cer şi
baltă”, „ură şi iubire”. În străfundurile lui şi-au cristalizat esenţele
monumentalitatea de aspră sălbăticie a stâncii ce l-a deprins cu urcuşul, nebănuitul
clocot interior al paşnicului Mureş, depozitul de umbre sacre ale
„strămoşescului pământ” în care sălăşluiesc în efigie Huniazii, Horia şi Cloşca
sau Câmpia Libertăţii de la Blaj. Un persistent sentiment al vechimii străbate volumul. (În)armate cu
el, gesturile bardului se încarcă de fulgere, „slova” îi devine „sabie-nsângerată
/ ce-n zăngănire nentreruptă / cheamă la luptă / la grea, năprasnică,
neîndurată luptă!” Corolar al acestui
militantism ce vizează naşterea unei Românii ideale, verbul profetic se
dezlănţuie în fulminante diatribe, trecând prin foc şi sabie mizeria morală şi
invocând, ca altădată Eminescu pe Ţepeş, justiţiari „noi, cruzi Tudori
Vladimireşti” (Fanarul s-a mutat la
Bucureşti).
Filonul
tematic autoportretistic şi naţional se conjugă, în aceeaşi notă de necruţător
rechizitoriu, cu cel social (v.
subtitlul volumului), constituind, prin dominanta expresionistă a viziunii şi
limbajului (autorul, ne asigură Ov. S. Crohmălniceanu, ilustrează exemplar ceea
ce Stefan Zweig a numit „noul patos”), cea mai vehementă creaţie lirică pe
această temă din întreaga noastră poezie modernă. Cuvânt către ţăran, Către plugari, Pătru Opincă, Ion, Minerul, N-am
tată, n-am mamă..., Ion Codru, Ciobanul, Plugarul şi plugul sunt titluri
antologice. Învăluite la Goga într-o atmosferă de mister şi de ritual a cărui
gravitate este potenţată şi deopotrivă sublimată de lexicul religios-arhaic şi
de muzicalitatea liturgică a versului, obida şi revolta irup la Cotruş în chip
direct, brutal şi exploziv. Din acest punct de vedere, poetul din Mâine este mai aproape de Coşbuc cel din
Un cântec barbar şi Noi vrem pământ! Ţipătul expresionist a
înlocuit murmurul elegiac şi confesiunea şoptită, de la Goga; ameninţarea
directă, scandată şi incendiară a luat locul meandrelor rostirii aluzive de
acolo; registrul metaforic a fost substituit de cel metonimic; podoabele stilistice
au cedat în faţa masivei pătrunderi în poezie a cuvântului nud, de o
materialitate dură, colţuroasă, cuvânt în mod voit nemuzical şi „nepoetic”,
cules din ungherele regionale ale vocabularului: „Io, / Pătru Opincă, / ţăran
fără ţarină, / plugar fără plug, / ciurdar fără-o vită, / îmi duc viaţa
năcăjită / fără strâmbătăţi şi vicleşug / şi bruşul de mucedă pită / mi-l
plătesc cu sânge din belşug... // [...] Io, / Pătru Opincă / ce-ntre-atâtea
moşii n-am doar o şirincă / înfrunt strâmbele legi şi năpasta / şi-n răzmeriţa
ce-n mine creşte, / sudui vârtos, mocăneşte, / şi scuip pe toată rânduiala
asta!...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu