Definire de concepte

1. Curriculum – concept cheie nu numai în ştiinţele educaţiei dar şi în cadrul practicilor educaţionale contemporane. Reprezintă ansamblul proceselor educative şi al experienţelor de învăţare prin care trece elevul pe durata parcursului său şcolar. În sens restrâns, curriculum-ul cuprinde ansamblul acelor documente şcolare de tip reglator în cadrul cărora se consemnează datele esenţiale privind procesele educative şi experienţele de învăţare pe care şcoala le oferă elevului.

2. Arie curriculară – un grupaj de discipline care au în comun anumite obiective de formare. Ele se modifică în funcţie de vârsta elevilor şi specificul ciclurilor curriculare.

3. Curriculum la decizia şcolii (CDS) – ansamblul proceselor educative şi al experienţelor de învăţare pe care fiecare şcoală le propune în mod direct elevilor săi în cadrul ofertei curriculare proprii. La nivelul planurilor de învăţământ, CDS reprezintă numărul de ani alocaţi şcolii pentru construirea propriului proiect curricular.

4. Discipline opţionale – reprezintă pentru învăţământul obligatoriu, acea varietate de CDS ce constă într-o nouă disciplină şcolară; aceasta presupune elaborarea în şcoală a unei programe cu obiective şi conţinuturi noi diferite de acelea existente în programele de trunchi comun.

5. Plan cadru de învăţământ – reprezintă documentul reglator esenţial care jalonează resursele de timp ale procesului de predare-învăţare. Planurile cadrul oferă soluţii de optimizare a bugetului de timp pe de o parte sunt cuprinse activităţi comune tuturor elevilor din ţară în scopul asigurării egalităţii de şanse a acestora; pe de altă parte este prevăzută activitatea pe grup de elevi în scopul diferenţierii parcursului şcolar în funcţie de interesele, nevoile şi aptitudinile specifice ale elevilor.

6. Trunchi comun – reprezintă numărul de ore care trebuie parcurse în mod obligatoriu de către toţi elevii unei clase pentru o anumită disciplină. Acest număr de ore este alocat prin planurile-cadrul de învăţământ şi asigură şanse egale în educaţie.

7. Competenţele – reprezintă  ansambluri structurale de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare. Acestea permit identificare şi rezolvarea în contexte diverse a unor probleme caracteristice unui domeniu:

a) competenţe generale – se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata învăţământului liceal. Ele au un grad ridicat de generalitate şi complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţii finale dobândite de elev prin învăţare;

b) competenţe specifice – se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe parcursul unui an şcolar. Ele sunt derivate din competenţe generale, fiind etape în dobândirea acestora. Competenţelor specifice li se asociază prin programă unităţi de conţinut.

8. Obiectivele  cadru – sunt obiective cu un grad ridicat de generalitate şi complexitate. Ele se referă la formare unor capacităţi şi aptitudini generate de specificul disciplinelor şi sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu. Obiectivele cadrul au o structură comună pentru toate disciplinele aparţinând unei arii curriculare şi au rolul de a asigura coerenţa în cadrul acesteia.

9. Obiectivele de referinţă – sunt obiective care specifică rezultatele aşteptate ale învăţării le finalul unui an de studiu şi urmăresc progresia în formarea de capacităţi şi achiziţia de cunoştinţe ale elevului de la un an de studiu la altul.

10. Curriculum nucleu – numărul minim de ore de la fiecare disciplină obligatorie prevăzută în planurile cadru de învăţământ. Reprezintă unicul sistem de referinţă pentru diversele tipuri de evaluări şi examinări externe şi pentru realizarea standardelor curriculare de performanţă.

11. Schemă orară – modalitatea concretă prin care clasele şi şcolile îşi stabilesc programul pe baza unor opţiuni.

12. Programele şcolare – documentele care stabilesc obiectivele cadru, obiectivele de referinţă, exemplele de activităţi de învăţare, conţinuturile învăţării precum şi standardele curriculare de performanţă prevăzute pentru fiecare disciplină existentă în planul – cadru  de învăţământ.

13. Finalităţile pe niveluri de şcolarizare – constituie o detaliere a finalităţii de învăţământ pentru diversele niveluri ale acestuia; descriu specificul fiecărui nivel de şcolarizare din perspectiva politicii educaţionale. Reprezintă un sistem de referinţă atât pentru elaborarea programelor şcolare cât şi pentru orientarea demersului didactic la clasă.

Educatia copiilor supradotati

Una dintre problemele centrale ale pedagogiei contemporane este cea a depistării şi valorificării depline a potenţialului uman.

Cercetările psihopedagogice din ultimii ani se concentrează asupra diferenţelor individuale dintre copii. Astfel s-au descoperit: copii „excepţionali”, copii „talentaţi”, copii „supradotaţi”, copii „creativi”, etc.

Când vorbim despre copii excepţionali avem în vedere acele calităţi sau manifestări, fizice, mentale, morale, comportamentale care se află mult deasupra mediei. În această categorie sunt încadraţi copii superior dotaţi în diverse domenii, înclinaţi spre creativitate.

„Aceşti copii se distanţează, într-un fel sau altul, de norma obişnuită, contrazic într-un anume fel modelul social acceptat pentru copii din aceeaşi vârstă cu ei, sunt deci excepţii, pozitive [...], contrariind aşteptările părinţilor şi educatorilor lor, punându-le probleme în plus”. (T. Bogdan, I. Nica, 1970, pagina 5).

Se estimează că din punct de vedere artistic doar 5% din populaţia şcolară o reprezintă copii supradotaţi.

Despre trăsăturile ce sunt caracteristice acestor copii se poate spune că baza supradotării o reprezintă calităţile superioare ale proceselor nervoase: inteligenţă, precocitate intelectuală, potenţial intelectual, calităţi ale atenţiei, interesele, aspiraţiile, dar şi mediul educativ favorabil.

Specialiştii au atribuit copiilor supradotaţi un ansamblu de trăsături „negative”. „Una din aceste trăsături ar fi cea a existenţei unui decalaj între planul intelectual şi cel psihomotor, prin devansarea dezvoltării intelectuale traductibilă prin dezvoltarea eterogenă a celor două componente”. De exemplu, aceşti copii învaţă foarte uşor să citească, pe când deprinderea scrisului este dobândită mai greu. Această aparentă neîndemânare manuală şi fizică, în plan afectiv poate genera stări de nelinişte. O altă trăsătură este adaptarea mai dificilă la cerinţele familiei, şcolii şi societăţii. „Este vorba de o integrare psihosocială mai greoaie ca urmare a unei dizarmonii între maturizarea intelectuală precoce şi întârzierile în sfera maturizării afective. Tendinţa de izolare este frecvent întâlnită în cadrul acestor copii”.

Din punct de vedere social copiii supradotaţi reprezintă o „bogăţie naturală” materializată prin capacităţi intelectuale generale, aptitudini şcolare specifice, gândire creativă, artă vizuală sau alte expresii artistice, calităţi de lider şi capacităţi psihomotorice.

În funcţie de predominanţa unor aptitudini, se vor distinge următoarele tipuri de copii supradotaţi:

-          copii cu aptitudini „academice”, caracterizaţi prin succesul în activitatea de învăţare, prin rapiditatea însuşirii cunoştinţelor, în special cele practice;

-          copii cu aptitudini „creatoare”, caracterizaţi prin capacitatea de a produce ceva nou, faţă de stadiul lor de cunoştinţe;

-          copii cu aptitudini „ştiinţifice”, caracterizaţi prin capacitatea de observare şi uşurinţa cu care folosesc calculele şi simbolurile;

-          copii cu aptitudini „artistice”, caracterizaţi prin capacitatea creatoare de a imagina şi organiza simboluri, forme, modele, culori şi de a crea o impresie artistică;

-          copii cu aptitudini „tehnice”, caracterizaţi prin capacitatea deosebită de a folosi obiectele tehnice;

-          copii cu aptitudini „de conducere”, caracterizaţi prin capacitatea de a-i călăuzi şi îndemna pe alţii, de a-i convinge şi antrena, prin însuşiri de personalitate ca: tact, curaj, putere de abstracţie, etc.;

-          copii cu aptitudini „sociale”, caracterizaţi prin capacitatea de formare a relaţiilor umane, prin competenţă socială.

Referitor la educarea acestor copii, există două probleme care suscită interesul pedagogilor: 1) gruparea lor şi 2) adoptarea de strategii educative specifice.

În legătură cu gruparea copiilor supradotaţi, opiniile sunt împărţite: unii optează pentru organizarea unor clase selectate, alţii pentru aplicarea unor programe speciale, ei fiind incluşi în şcoala de masă. Este necesară utilizarea unor strategii diferenţiate de învăţare şi adoptarea unei atitudini speciale, a creării unui mediu educativ stimulativ. „A adopta cu toţi elevii supradotaţi un demers didactic unic va fi un eşec, în mod logic rămâne soluţia stimulării intereselor individuale printr-o abordare personalizată”. (M. Jigău, pagina 169)

Programul de instruire în şcoala de masă, conceput pentru un nivel mediu al dotării, nu exercită o funcţie stimulativă pentru copii supradotaţi. El va trebui diversificat şi întregit prin activităţi complementare.

Pentru stabilirea programului de educare a copiilor supradotaţi s-a recurs la mai multe strategii. Există mai multe modalităţi şi forme concrete de educaţie:

Ø      Accelerarea – se bazează pe parcurgerea conţinuturilor într-un timp mai scurt, prin implementarea cu sarcini de învăţare ce au un grad de dificultate diferit de sarcinile convenţionale.

Ø      Îmbogăţirea – se referă la extinderea sau aprofundarea studiilor prin diferite strategii didactice.

Ø      Gruparea – presupune reunirea elevilor în mai multe forme, pentru a genera o învăţare eficientă.

Ø      Strategii şcolare – prin iniţierea unor spaţii şcolare alocate copiilor cu aptitudini înalte.

Ø      Strategii extraşcolare – se referă la o reţea de servicii pe care societatea le poate promova.

În ceea ce priveşte activităţile extraşcolare, acestea pot fi:

-          organizate în mediu şcolar: excursii şi vizite didactice, filme tematice, etc.

-          organizate în alte instituţii: tabere naţionale, de documentare şi creaţie, emisiuni radio şi TV.

Dotarea superioară este un aspect care trebuie bine gestionat. Toţi părinţii îşi doresc copii reuşiţi, dacă s-ar putea să fie deasupra mediei, chiar nişte genii. Nu trebuie uitat faptul că supradotarea poate fi însoţită de alte carenţe, dar în alte orizonturi de dezvoltare.

STANŢE BURGHEZE, de George Bacovia

Volum de versuri apărut în anul 1946 la Bucureşti, în editura Casa Şcoalelor.

Cea de-a patra carte de poezie a lui Bacovia (venind după Plumb – 1916, Cu voi -1930 şi Comedii în fond – 1936), alcătuită din numai 27 de piese, marchează, împreună cu versurile postume şi cu poemele în proză, apogeul modernităţii poetului, reprezentând cea mai concludentă manifestare a lirismului său post-simbolist. Vidul ontologic şi, corelativ, cel semiotic cristalizează acum într-o viziune radical nihilistă, rezultând din atitudini şi teme care sunt tot atâtea categorii negative: cotidianul prozaic, convenţional şi mecanic-repetitiv, (de unde, probabil, şi atributul „burgheze” din titlul cărţii) („Peste zi nefiind nimic / La fel / Ca de atâtea ori” – Sic transit, II), trecutul ca depozit gol, atâta vreme cât „mulţimea de ani” se adună „Acolo unde nu-i nimeni / Şi nu mai trebuie / Nici un cuvânt” (Sic transit, [I], oboseala existenţială şi culturală, devitalizarea şi pierderea identităţii eului („Sunt lipsuri în sângele meu”, „Mi-am pierdut Umbra” – Idei), „Trecutele scrise rânduri” ca embleme ale lipsei de sens („Şadă mintea-n / Neant / Din câte veacuri zvonesc, / Nimic a nu mai reţine / Din multe ce se vorbesc. // Nu este, şi nici n-a fost; / Trec zile şirag. / Orizont suspect, / Şi metafizic prag” – Sine die), suspendarea comunicării în favoarea monologului scriptic („Dacă nu-i / Cu cine vorbi, / Se scrie” – Glossă), care însă, este practicat  prin delegaţie („Descrie tu, / Când, dezolante, / Ore trec” – Antrenare), speranţa şi viitorul conotate ironic sau morbid şi reciclarea prin răsturnare a ascensionalului macedonskian („Astăzi superb, / Mâine sumbru” – Excelsior). O atare viziune presupune adoptarea a ceea ce s-a numit vers de criză. Prozodia clasică, tradiţională, dominantă în volumele anterioare, este înlocuită aici cu una modernă, a versului liber, folosit drept corespondent prozodic al golului ontologic şi semiotic. În Plumb şi-n majoritatea poemelor din celelalte volume, tiparul clasic al strofei şi al versului încerca parcă să structureze şi să înnobileze o materie haotică şi degradată, în realitate potenţându-i, prin contrast, negativitatea. Scriind, cum s-a observat, cu nostalgia prozodiei tradiţionale, în Stanţe burgheze poetul foloseşte versul liber ca pe un ecou direct, coextensiv acestei materii, compatibilizat cu ea şi prin încărcătura de notaţii eliptice şi disparate, care au putut da unor critici impresia de „cifru” şi de dicteu automat. Paradoxul acestei notaţii, în general lipsită de predicat, este că, datorită fragmentarismului şi incongruenţelor, versurile, alcătuite aproape exclusiv din substantive (nume), în loc să instituie o lume, îi acreditează absenţa. Haotică, lipsită  de sens, aceasta nici nu există, în înţeles metafizic. Preludată de poemele Dialog de iarnă, Pe deal, Din urmă (vol. Cu noi), La ţărm şi Pastel (vol. Comedii în fond), tehnica bacoviană din Stanţe burgheze este revendicată astăzi drept o anticipare a postmodernilor: „Sintagmele orale, lipsa totală a metaforei, a incifrării, a «sensului secund», notaţia fulgurantă,  «descriptivă», configurează o poezie «gestuală», a improvizaţiei, aleatorului, accidentalului, care anunţă prozaismul nostalgic şi fantast al lui Mircea Ivănescu. [...] Amândoi [Bacovia şi Ivănescu] par a improviza la nesfârşit, a-şi încerca instrumentele înaintea unei piese niciodată performante” (Mircea Cărtărescu). Prin univers şi mijloace, postumele se situează în prelungirea volumului din 1946, şi nu e întâmplător, spre exemplu, faptul că multe dintre acestea au în titlu termenul „stanţă”: Stanţă medie, Stanţă reală, Stanţă veche, iar o stanţă-autoportret prinde în efigie unul dintre sensurile definitorii ale ultimului Bacovia: „Bacovia / Ţara / Când tace / Orice cuget...” (Stanţă la Bacovia).

ROMANŢE PENTRU MAI TÂRZIU, de Ion Minulescu

Volum de versuri apărut în 1908 la Bucureşti, în editura librăriei „Leon Alcalay”, cu o copertă de Iser, şi reeditat în timpul vieţii scriitorului de încă două ori: în 1909, la editura Socec, şi în 1922, la „Cultura Naţională”. Marea majoritate a poeziilor din volum au fost publicate iniţial în reviste: Viaţa literară, Viaţa literară şi artistică, Convorbiri critice, Sămănătorul şi Reforma.

Carte de debut a lui Minulescu, Romanţe…impune un poet cu o voce particulară în cadrul simbolismului românesc, curent ajuns, după 1900, la maturitate. Autorul se şi anunţă ca atare, în poezia cu care se deschide volumul, Romanţa noului venit, care e o chintesenţă a temelor şi atitudinii eului liric minulescian de acum şi din cărţile şi ciclurile ce vor urma (De vorbă cu mine însumi, Nu sunt ce par a fi… şi celelalte): poetul, herald al unei lumi „create dincolo de zare”, aduce „lumina stinselor făclii / Şi-n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii”, promiţând tuturora evaziunea în lumea „armoniilor eterne”, dar constată, dezamăgit şi superior resemnat, că „poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare” pe care o propunea cartea. Totul, în acest poem, ca şi în volumul pe care-l (re)prezintă în efigie, este deopotrivă sinceritate şi disimulare, postură (naturală) şi impostură (livrescă), chip real şi „poză”, dicţiune  solemn-înfiorată şi de-solemnizare a limbajului liric,  toate acestea, însă, într-un aliaj al ambiguităţii care dă farmec ambelor laturi. Tematic, Romanţe… realizează o sinteză a repertoriului simbolist: plecări sau întoarceri în/din necunoscutul învăluit de mister, „corăbii” şi „galere”,  atmosferă macabră şi autumnală  cu „morţi”, „sicrie” şi „corbi”, cu parcuri policrome sau desfrunzite vizitate de „Boemi” şi „Boeme”, crepusculuri marine, exotism, spleen, artişti neînţeleşi („marii dispăruţi”) şi vagabonzi, îndrăgostiţi sentimentali, cifre fatidice („trei”), instrumente muzicale. Pe lângă toate aceste motive, îl regăsim pe poetul însuşi, în ipostaze varii, dintre care aceea a îndrăgostitului care-şi face publice în mod clamoros  sentimentele, cu o simpatică ostentaţie şi cu conştiinţa perdantului bonom–înţelegător, îmbogăţit de multiple experienţe similare şi, prin urmare, asumându-şi  melancolic-resemnat eşecurile. Această ostentaţie de clovn liric îl şi desparte pe autorul volumului de poetica simbolistă, care jură pe o strategie a discreţiei, adică pe vag şi sugestie. Temele simboliste sunt tratate aici retoric, exterior, într-un discurs grandilocvent, cu irizaţii sentimentale frizând gravitatea, dar nesuportând-o multă vreme. G. Călinescu a găsit o formulă memorabilă pentru a exprima acest dozaj: „Ion Minuleascu este în bună măsură un Mitică, un Caţavencu şi un Eleutheriu Popescu deveniţi lirici”. Cert este că Romanţe… exersează până la epuizare sau parodie recuzita curentului, compromiţând-o (în ochii cunoscătorilor) prin exces, superficialitate, dar în acelaşi timp acreditând-o (în ochii publicului larg,  în rândul căruia poezia lui Minulescu s-a bucurat de o largă receptare). Volumul vulgarizează poetica simbolistă prin chiar adoptarea şi adaptarea genului uşor al „romanţei”, iar pe de altă parte contribuie substanţial la promovarea, în cercuri largi de cititori, a versului liber.

BALADE ŞI IDILE, de G. Coşbuc

Volum de poezii apărut în 1983 la editura Socec din Bucureşti. A avut încă 7 ediţii antume (1897, 1902, 1907, 1911-1912, 1914, 1916, 1918). Ediţia a II-a renunţă la Cântec oriental, Nuşa, Politică şi la 41 din cele 45 de Cântece, dar adaugă Legendă (reintitulată în 1914 Ex ossibus ultor), Cântec („Zice vodă…”), Oştirile lui Alah, De pe deal, Lordul John. Volumul de debut al lui Coşbuc e primit cu elogii de Caragiale (în Moftul român, 23 iunie 1893). Obscurul publicist şi traducător botoşănean Gr. N. Lazu îl acuză pe poet de plagiat, în broşura Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coşbuc (1893), care dezlănţuie o furtunoasă campanie pro- (A. Bacalbaşa, Al. Vlahuţă, C. Stere, C. Dobrogeanu-Gherea, N. Iorga, G. Bogdan-Duică, D. Evolceanu) şi anti- Coşbuc (Al. Macedonski, Caion), al cărei efect e însă benefic, impunând un mare poet.

Alcătuit din specii diverse (baladă, idilă, legendă, basm versificat, gazel, cântec, ritornelă), volumul a părut eclectic. În structura lui profundă e însă unitar. Întâi prin lirismul aşa-numit obiectiv. Scheletul narativ şi dialogic al poemelor degajă un lirism al „rolurilor” asumate de autor, îndeosebi în piesele erotice (Rea de plată, La pârâu). Jovialitatea şi disimularea sunt susţinute de savante creaţii în planul ritmului, Coşbuc fiind un maestru al invenţiei prozodice. Al doilea factor unificator stă în viziunea idilică, de esenţă clasică, deplin adecvată temperamentului artistic al poetului. Aceasta fluidizează graniţele dintre specii. Coşbuc restituie idilicului semnificaţia originară, de situare afirmativă, integratoare a omului în univers, de trai „în conformitate cu natura” (Vl. Streinu).Idilicul astfel conceput asumă şi laturile grave ale vieţii, ocupaţiile cotidiene, evenimentele capitale (naşterea, căsătoria, moartea), trecutul eroic al locului, imaginarul mitic, erosul cu final tragic. Prin toate acestea şi deoarece nu tematizează ruptura de natură şi de satul şi trecutul patriarhal („dezrădăcinarea”), cartea depăşeşte atât idilismul artificios al primilor noştri poeţi cât şi tezismul pios-sentimental al neoromanticilor minori sămănătorişti. Concreteţea universului liric, stilizată, e un corolar estetic al idilicului, în a cărui lume totul e imanent: ciclicitate cosmică făcută perceptibilă (Noapte de vară), filozofie a vieţii şi a morţii dizolvată în ceremonial ( Nunta Zamfirei – capodopera lui Coşbuc –, Moartea lui Fulger). Idilicul cuprinde şi poemele relaţiei organice cu permanenţele, aduse într-un prezent continuu, fie că e vorba de fapte mitice sau istorice: de aici frecvenţa verbelor la prezentul etern în basme (Crăiasa zânelor), legende (Brâul Cosânzenii), balade cu pretext istoric (Un cântec barbar).

VIAŢA LA ŢARĂ, de Duiliu Zamfirescu

Roman publicat mai întâi în Convorbiri literare (1894-1895), după ce T. Maiorescu îl citise în manuscris şi-l discutase cu autorul (aflat diplomat la Roma) prin corespondenţă, pe măsură ce era scris. În 1898, a apărut în volum, la editura Carol Müller din Bucureşti, apoi de încă patru ori, fiind opera autorului cu cele mai multe ediţii antume (ultima în 1922).

Romanul prefigurează tema întregului ciclu epic al Comăneştenilor: declinul şi „regenerarea” boierimii de neam şi, prin extensie, a tuturor energiilor pozitive reprezentative pentru societatea românească din Vechiul Regat. Destinul boierului Dinu Murguleţ, personajul pivot al romanului, ilustrează paradigmatic destinul categoriei lui sociomorale care, părând a suspenda devenirea, trăieşte iluzia stabilităţii. Încă din primul capitol însă (matrice narativă a întregului roman şi a primei părţi a ciclului), pacea conacului de la Ciulniţei e tulburată de apariţia intempestivă a lui Tănase Scatiu, „vichil” îmbogăţit oneros. Scena confruntă două lumi ireconciliabile. Kitchul etichetei recent confecţionate a parvenitului contrastează ameninţător cu autenticitatea vechiului blazon nobiliar. Tensiunea rămâne însă deocamdată latentă. Astfel romanul, intitulat iniţial Pe arătură, mai poate lua înfăţişarea unui „poem al vieţii câmpeneşti” (E. Lovinescu), deşi uşor aburit de melancolia provizoriului. Idilicul îşi conservă aici sensul lui originar de legătură nemijlocită şi armonioasă cu pământul natal. Tablourile de natură – unanim preţuite de critici – emană o vitalitate telurică filtrată, diafană. Numai pământul strămoşesc – aceasta e teza – te împlineşte, fericirea nu poate fi ex-centrică. În această lectură, Viaţa la ţară este un roman al întoarcerii la cuib (Matei Damian revenit din Occident), al întemeierii unui cămin (căsătoria lui cu Saşa Comăneşteanu) şi al continuării unei tradiţii existenţiale ancestrale. Naraţiunea evoluează într-o împletire strânsă, pe trei planuri: unul e centrat pe Dinu Murguleţ, altul pe Matei şi Saşa, al treilea – antitetic – pe Tănase Scatiu. În interstiţii, povestea de iubire adolescentină dintre Mihai (fratele Saşei) şi Tincuţa (fata lui Murguleţ). D. Zamfirescu se revelează aici un pătrunzător analist al sufletelor complexe, delicate şi fine – e.g. Saşa, după unii critici personaj feminin unic în literatura română. În aceeaşi serie tipologică intră Matei, Tincuţa, Mihai, Murguleţ însuşi. Scriitorul izbuteşte şi în sondarea oamenilor simpli (baciul Micu), însă fără să insiste, convins fiind că ţăranii sunt mai relevanţi ca personaj colectiv. Ca şi planurile narative, eroii sunt dispuşi/ concepuţi frapant antitetic. De o parte Dinu Murguleţ şi ceilalţi, de cealaltă Scatiu – „mitocan” şi bestial (v. cumplita scenă a „vârtejului”). Construcţie elaborată şi armonioasă, romanul s-a impus încă din timpul vieţii autorului drept capodopera lui. Posteritatea a confirmat şi întărit această valorizare, calificative ca roman „deplin”, primul nostru „adevărat roman” sau chiar „roman total” nelipsind din tabloul receptării (fie şi cu nedreapta ocultare a viguroasei capodopere a lui Slavici, romanul Mara, publicat în acelaşi timp).

PE DRUMURI DE MUNTE, de Calistrat Hogaş

Prima secţiune a cărţii, Amintiri dintr-o călătorie, apare mai întâi fragmentar în revista „Asachi” din 1883-1884, apoi integral în revista lui A. D. Xenopol „Arhiva” din 1893-1894 şi 1901-1902. A doua secţiune, În Munţii Neamţului, apare iniţial în „Viaţa românească” din 1907-1909. O primă cuprindere în volum are loc în 1912, însă tirajul nu se difuzează, din cauza numeroaselor erori de tipar. Adevărata apariţie editorială se produce astfel în 1914, la Iaşi, în Editura „Vieţii Româneşti”, însă aproape întregul tiraj este mistuit de incendiul ce distruge depozitul editurii. În pregătirea pentru tipar a memorialului, un rol important l-a jucat G. Ibrăileanu, care l-a îndemnat pe autor să renunţe la o parte din prea multele digresiuni livreşti.

            Cu puţine excepţii (între care proza lui Alecsandri), memorialistica de călătorie anterioară lui Hogaş urmăreşte să informeze şi să formeze. În ţară sau în afara ei, itinerarul este parcă urmat în mână cu un Baedecker sau tinde să devină unul, prin consemnarea lui ulterioară. Pentru Hogaş, călătoria este o peregrinare menită doar să-i satisfacă vitalismul, prin contactul osmotic cu marile energii cosmice, şi să-i hrănească simţul estetic lacom să trăiască nemijlocit spectacolul oferit de spaţiul montan – ţinta lui exclusivă. Logica ei e dictată de suveranitatea opţiunii personale, aliată cu suveranitatea aleatoriului: sinteză a libertăţii celui ce călătoreşte cu libertatea de manifestare a universului străbătut. Faptul e tematizat încă din incipitul Amintirilor...: „orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine”, însemnând „ a merge şezând şi a vedea numai ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi”. În altă parte, drumeţul spune că „şi-a încredinţat mersul la voia întâmplării”, ceea ce induce ideea călătoriei fără scop şi itinerar prestabilit şi face rătăcirea imposibilă: „rătăceşte cineva când are o ţintă şi, greşind drumul, n-ajunge până la ea; pentru mine, deci, care mergeam la întâmplare, cuvântul « rătăcire » nu putea [...] să aibă nici un înţeles”. Identică este excursia livrescă: divagantă şi deconectată, lăsându-i citatului sau aluziei culturale libertatea de a ţâşni oriunde, şi încă neacademizant, ci jovial-ludic. Se ajunge astfel la o percepţie directă şi totodată mediată livresc în chipul cel mai natural. Oglindă măritoare a realităţii naturale, lumea secundă a erudiţiei clasicistului potenţează gustul (înnăscut) pentru colosal, elementar şi primitiv. „Amant nestrămutat al marilor privelişti ale naturii”, drumeţul caută nu doar enormul, dar şi originarul, acele locuri şi momente unde formele se reîntorc în indeterminarea începuturilor, adică în haos.

De aici poezia apei, focului, aerului şi pământului şi preferinţa pentru surpările stihiale (e. g. furtuna, potopul, ieşirea râurilor din albie) sau, dimpotrivă, pentru clipele de tăcere şi de încremenire a curgerii. Asemenea secvenţe coincid cu maxima trăire a sublimului (potrivit lui Schelling, imaginea haosului probează „intuiţia fundamentală a sublimului”). Monumentalul şi elementaritatea (pre)cosmică îşi au corespondentul uman în reacţiile primare ale călătorului veşnic însetat şi muncit de „frigurile” foamei pantagruelice, în erosul senzual, carnal, în încleştarea cu stihiile şi în făpturile colosale, „homerice”: atleticul şi teribilul Ion Rusu, enormul Ilie Marcu – un alt Goliat -, herculenii flăcăi Huţan şi Zgribincea. Înrudiţi cu ei în sensul apartenenţei la natură e pitorescul Părinte Ghermănuţă din capitolul omonim, pe care I. L. Caragiale îl dorea tradus în engleză. Opus prin dimensiuni uriaşilor enumeraţi, el ilustrează exemplar condiţia de om care „păşise de mult spre starea de vietate a pădurii”. Tot aşa, agil-graţioasa Axinia e o „zvârlugă”, iar plina de nuri „jupâneasa Zamfira” hangiţa – o „sfârleaza dracului”. Hiperbolizarea se extinde şi asupra cuplului - reeditare a centaurului mitic - alcătuit din călător şi năzdrăvana Pisicuţa, „pajură”, nu cal. Totul tinde spre „enorm”, „colosal”, „imens” etc. O cohortă de ploşniţe devine o altă „Invincibila Armada”, o femeie aduce cu Muma Pădurii, iar fiica ei cu un „Quasimodo de gen femeiesc”, pielea unui bătrân călugăr („protopărinte al omenirii”) este atât de murdară, încât pare acoperită de un „mâl negru şi fecund” – regresiune geologică grotescă de astă dată. În evocarea mediilor şi existenţelor monahale, ca şi în aceea a vieţii dure a muntenilor, ruinată de tare gentice şi pândită de alcoolism, observatorul pune o luciditate care-l departajează atât de romanticii paşoptişti cât şi, mai ales, de idilizanţii sămănătorişti; iar în cazul particular al vieţii monahale, privirea obiectivă e dublată de satira unei instituţii anacronice prin constrângerile (împotriva naturii) impuse fiinţei umane. Fabulosul şi fantasticul elementarului sunt contrapunctate astfel de incidenţe realiste, tot aşa cum sublimul tablourilor stihiale şi aurorale primeşte la tot pasul replica (auto)ironistului şi umoristului şi a incorigibilului jovial, avid să asculte şi dotat să noteze fidel vorbirea oamenilor muntelui.