Prima secţiune a cărţii, Amintiri
dintr-o călătorie, apare mai întâi fragmentar în revista „Asachi” din
1883-1884, apoi integral în revista lui A. D. Xenopol „Arhiva” din 1893-1894 şi
1901-1902. A doua secţiune, În Munţii
Neamţului, apare iniţial în „Viaţa românească” din 1907-1909. O primă
cuprindere în volum are loc în 1912, însă tirajul nu se difuzează, din cauza
numeroaselor erori de tipar. Adevărata apariţie editorială se produce astfel în
1914, la Iaşi, în Editura „Vieţii Româneşti”, însă aproape întregul tiraj este
mistuit de incendiul ce distruge depozitul editurii. În pregătirea pentru tipar
a memorialului, un rol important l-a jucat G. Ibrăileanu, care l-a îndemnat pe
autor să renunţe la o parte din prea multele digresiuni livreşti.
Cu puţine excepţii (între
care proza lui Alecsandri), memorialistica de călătorie anterioară lui Hogaş
urmăreşte să informeze şi să formeze. În ţară sau în afara ei, itinerarul este
parcă urmat în mână cu un Baedecker sau
tinde să devină unul, prin consemnarea lui ulterioară. Pentru Hogaş, călătoria
este o peregrinare menită doar să-i satisfacă vitalismul, prin contactul osmotic
cu marile energii cosmice, şi să-i hrănească simţul estetic lacom să trăiască
nemijlocit spectacolul oferit de spaţiul montan – ţinta lui exclusivă. Logica
ei e dictată de suveranitatea opţiunii personale, aliată cu suveranitatea
aleatoriului: sinteză a libertăţii celui ce călătoreşte cu libertatea de
manifestare a universului străbătut. Faptul e tematizat încă din incipitul Amintirilor...: „orice călătorie, afară
de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine”, însemnând „ a
merge şezând şi a vedea numai ce ţi se
dă, nu însă şi tot ce ai voi”. În altă parte, drumeţul spune că „şi-a
încredinţat mersul la voia întâmplării”,
ceea ce induce ideea călătoriei fără scop şi itinerar prestabilit şi face
rătăcirea imposibilă: „rătăceşte cineva când are o ţintă şi, greşind drumul,
n-ajunge până la ea; pentru mine, deci, care mergeam la întâmplare, cuvântul «
rătăcire » nu putea [...] să aibă nici un înţeles”. Identică este excursia
livrescă: divagantă şi deconectată, lăsându-i citatului sau aluziei culturale
libertatea de a ţâşni oriunde, şi încă neacademizant, ci jovial-ludic. Se
ajunge astfel la o percepţie directă şi totodată mediată livresc în chipul cel
mai natural. Oglindă măritoare a realităţii naturale, lumea secundă a erudiţiei
clasicistului potenţează gustul (înnăscut) pentru colosal, elementar şi primitiv.
„Amant nestrămutat al marilor privelişti ale naturii”, drumeţul caută nu doar
enormul, dar şi originarul, acele locuri şi momente unde formele se reîntorc în
indeterminarea începuturilor, adică în haos.
De aici poezia apei, focului, aerului şi
pământului şi preferinţa pentru surpările stihiale (e. g. furtuna, potopul,
ieşirea râurilor din albie) sau, dimpotrivă, pentru clipele de tăcere şi de
încremenire a curgerii. Asemenea secvenţe coincid cu maxima trăire a sublimului (potrivit lui Schelling,
imaginea haosului probează „intuiţia fundamentală a sublimului”). Monumentalul
şi elementaritatea (pre)cosmică îşi au corespondentul uman în reacţiile primare
ale călătorului veşnic însetat şi muncit de „frigurile” foamei pantagruelice,
în erosul senzual, carnal, în încleştarea cu stihiile şi în făpturile colosale,
„homerice”: atleticul şi teribilul Ion Rusu, enormul Ilie Marcu – un alt Goliat
-, herculenii flăcăi Huţan şi Zgribincea. Înrudiţi cu ei în sensul apartenenţei
la natură e pitorescul Părinte Ghermănuţă din capitolul omonim, pe care I. L.
Caragiale îl dorea tradus în engleză. Opus prin dimensiuni uriaşilor enumeraţi,
el ilustrează exemplar condiţia de om care „păşise de mult spre starea de vietate a pădurii”. Tot aşa, agil-graţioasa Axinia e o „zvârlugă”,
iar plina de nuri „jupâneasa Zamfira” hangiţa – o „sfârleaza dracului”. Hiperbolizarea se extinde şi asupra
cuplului - reeditare a centaurului mitic - alcătuit din călător şi năzdrăvana
Pisicuţa, „pajură”, nu cal. Totul tinde spre „enorm”, „colosal”, „imens” etc. O
cohortă de ploşniţe devine o altă „Invincibila Armada”, o femeie aduce cu Muma
Pădurii, iar fiica ei cu un „Quasimodo de gen femeiesc”, pielea unui bătrân
călugăr („protopărinte al omenirii”) este atât de murdară, încât pare acoperită
de un „mâl negru şi fecund” – regresiune geologică grotescă de astă dată. În
evocarea mediilor şi existenţelor monahale, ca şi în aceea a vieţii dure a
muntenilor, ruinată de tare gentice şi pândită de alcoolism, observatorul pune
o luciditate care-l departajează atât de romanticii paşoptişti cât şi, mai
ales, de idilizanţii sămănătorişti; iar în cazul particular al vieţii monahale,
privirea obiectivă e dublată de satira unei instituţii anacronice prin
constrângerile (împotriva naturii) impuse fiinţei umane. Fabulosul şi fantasticul
elementarului sunt contrapunctate astfel de incidenţe realiste, tot aşa cum
sublimul tablourilor stihiale şi aurorale primeşte la tot pasul replica (auto)ironistului
şi umoristului şi a incorigibilului jovial, avid să asculte şi dotat să noteze
fidel vorbirea oamenilor muntelui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu