Volum de debut al poetului, apărut la Bucureşti în
anul 1916 cu titlul Balade vesele. În
ediţia a doua (1920), titlul devine Strofe
alese. Balade vesele şi triste, iar în cea de-a treia (1928) – Balade vesele şi triste. Volumul a mai
cunoscut o ediţie antumă, în 1931.
Titlurile
(succesive) ale cărţii sunt o cheie de lectură pentru opera unui poet ce
solidarizează naraţiunea cu descrierea pastelistă, sobrietatea baladescului
canonic cu jovialitatea anecdotei, duioşia cu umorul. Această simbioză apare la
nivelul de ansamblu al volumului. Poetului nu-i sunt străine teme de rezonanţă
mitică şi metafizică precum misterul permanenţei şi ciclicităţii cosmice,
monumentalitatea sălbatică a naturii, moartea ca reintegrare în sevele şi
ritmurile universului (Balada munţilor, Balada
morţii – piese de rezistenţă ale cărţii). Consecvent lirice, însă într-un
registru mai uşor, sentimental, sunt compuneri precum pastelul elegiac Cântec sau eroticele Singuri, Sfârşit de vară, Noapte de toamnă,
Romanţă, Păinjiniş, Epilog. Asemenea celor din prima categorie, şi aceste
poeme se intersectează cu o treia serie, cel mai bogat reprezentată, în care
componenta lirică este contrapunctată, în variate doze, de cea umoristică: Balada popii din Rudeni, Balada chiriaşului
grăbit, dar şi piesele în care poetul se opreşte la universul mărunt al
necuvântătoarelor, percepute şi glosate în notă duios-umoristică - pasteluri
ale miniaturalului, în care înduioşătoarea afecţiune franciscană se asociază
fără nici o stridenţă cu „muza [...] satirică”: în realitate numai înţelegător
ironică uneori, umoristică întotdeauna, dimensiunea comică fiind potenţată de
universul animal şi vegetal adus la scară şi în cheie umană: Rapsodii de toamnă, Rapsodii de primăvară,
Balada unui greier mic, Acceleratul etc. Această a treia categorie de texte
s-a instituit în emblemă a volumului, mai ales după ce, în acelaşi an, Parodiile originale veneau să accentueze
efectele „muzei satirice”, modulând, în acelaşi timp, simbioza lirism - umor
(v. articolul despre acest volum în prezentul dicţionar), iar Migdale amare (1928) pecetluiau formula,
extinzând la propriile poeme tehnica Parodiilor,
prin „traducerea” (adică trădarea) lirismului în registrul demitizant al
lucidităţii. În Sonet autumnal,
Noiembrie, Sonete pluvioase sau Fum –
toate din Migdale amare – secvenţa
lirică de la început este întoarsă în parodie: surprinzându-se în postură
lirică şi temător de exhibiţionism sentimental, poetul face un gest de recul,
demistificându-se autoironic. Această simbioză a poeziei cu detaşarea
umoristico-ironică, asociată cu prozodia tradiţională şi cu limbajul simplu şi
explicit, i-a adus autorului Baladelor...
un succes rapid şi durabil în rândul publicului mare, de toate vârstele.
Unele dintre aceste însuşiri, virtuţi în ochii cititorului neprofesionist, s-au
constituit în servituţi în ochii criticilor. Apărute într-o epocă de expansiune
a poeticii simboliste, care separase limbajul liric de celelalte limbaje şi
statuase regalitatea sugerării în
locul numirii şi a vagului în locul precisului, versurile lui Topîrceanu se
aşază împotriva curentului prin exactitate şi claritate, acurateţe lingvistică
şi prozodie de tip clasic. Natura, observă E. Lovinescu, este prinsă de poet
atât de sigur în contururile şi amănuntele ei, încât „tocmai acest aspect de «perfecţie» şi de «finit» stânjeneşte impresia poetică”. M. Ralea şi apoi Al. Philippide
încearcă scoaterea poetului de sub incidenţa polarităţii, cel dintâi afirmând
că şi comicul „e o problemă de sentiment”, celălalt nădăjduind într-o viitoare
apreciere a operei întregi „ca pe o poezie de sentiment, şi nu ca o poezie
humoristică”. Imaginea lui Topîrceanu rămâne totuşi aceea a unei naturi duble,
dualitate nu tocmai favorabilă poetului, de vreme ce G. Călinescu conchide în Istoria sa din 1941 că acesta „nu-i
niciodată atât de liric încât să fie mare, niciodată atât de facil încât să nu
fie poet”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu