Volum de versuri apărut în 1908 la Bucureşti, în editura librăriei „Leon
Alcalay”, cu o copertă de Iser, şi reeditat în timpul vieţii scriitorului de
încă două ori: în 1909, la editura Socec, şi în 1922, la „Cultura Naţională”.
Marea majoritate a poeziilor din volum au fost publicate iniţial în reviste: Viaţa literară, Viaţa literară şi artistică,
Convorbiri critice, Sămănătorul şi Reforma.
Carte de debut a lui Minulescu, Romanţe…impune
un poet cu o voce particulară în cadrul simbolismului românesc, curent ajuns,
după 1900, la maturitate. Autorul se şi anunţă ca atare, în poezia cu care se
deschide volumul, Romanţa noului venit, care
e o chintesenţă a temelor şi atitudinii eului liric minulescian de acum şi din
cărţile şi ciclurile ce vor urma (De
vorbă cu mine însumi, Nu sunt ce par a fi… şi celelalte): poetul, herald al
unei lumi „create dincolo de zare”, aduce „lumina stinselor făclii / Şi-n
versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii”, promiţând tuturora evaziunea în
lumea „armoniilor eterne”, dar constată, dezamăgit şi superior resemnat, că
„poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare” pe care o propunea cartea.
Totul, în acest poem, ca şi în volumul pe care-l (re)prezintă în efigie, este
deopotrivă sinceritate şi disimulare, postură (naturală) şi impostură
(livrescă), chip real şi „poză”, dicţiune
solemn-înfiorată şi de-solemnizare a limbajului liric, toate acestea, însă, într-un aliaj al
ambiguităţii care dă farmec ambelor laturi. Tematic, Romanţe… realizează o sinteză a repertoriului simbolist: plecări
sau întoarceri în/din necunoscutul învăluit de mister, „corăbii” şi
„galere”, atmosferă macabră şi
autumnală cu „morţi”, „sicrie” şi
„corbi”, cu parcuri policrome sau desfrunzite vizitate de „Boemi” şi „Boeme”,
crepusculuri marine, exotism, spleen, artişti neînţeleşi („marii dispăruţi”) şi
vagabonzi, îndrăgostiţi sentimentali, cifre fatidice („trei”), instrumente
muzicale. Pe lângă toate aceste motive, îl regăsim pe poetul însuşi, în
ipostaze varii, dintre care aceea a îndrăgostitului care-şi face publice în mod
clamoros sentimentele, cu o simpatică
ostentaţie şi cu conştiinţa perdantului bonom–înţelegător, îmbogăţit de
multiple experienţe similare şi, prin urmare, asumându-şi melancolic-resemnat eşecurile. Această
ostentaţie de clovn liric îl şi desparte pe autorul volumului de poetica
simbolistă, care jură pe o strategie a discreţiei, adică pe vag şi sugestie.
Temele simboliste sunt tratate aici retoric, exterior, într-un discurs
grandilocvent, cu irizaţii sentimentale frizând gravitatea, dar nesuportând-o
multă vreme. G. Călinescu a găsit o formulă memorabilă pentru a exprima acest
dozaj: „Ion Minuleascu este în bună măsură un Mitică, un Caţavencu şi un
Eleutheriu Popescu deveniţi lirici”. Cert este că Romanţe… exersează până la epuizare sau parodie recuzita
curentului, compromiţând-o (în ochii cunoscătorilor) prin exces,
superficialitate, dar în acelaşi timp acreditând-o (în ochii publicului
larg, în rândul căruia poezia lui
Minulescu s-a bucurat de o largă receptare). Volumul vulgarizează poetica
simbolistă prin chiar adoptarea şi adaptarea genului uşor al „romanţei”, iar pe
de altă parte contribuie substanţial la promovarea, în cercuri largi de
cititori, a versului liber.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu