BALADE ŞI IDILE, de G. Coşbuc

Volum de poezii apărut în 1983 la editura Socec din Bucureşti. A avut încă 7 ediţii antume (1897, 1902, 1907, 1911-1912, 1914, 1916, 1918). Ediţia a II-a renunţă la Cântec oriental, Nuşa, Politică şi la 41 din cele 45 de Cântece, dar adaugă Legendă (reintitulată în 1914 Ex ossibus ultor), Cântec („Zice vodă…”), Oştirile lui Alah, De pe deal, Lordul John. Volumul de debut al lui Coşbuc e primit cu elogii de Caragiale (în Moftul român, 23 iunie 1893). Obscurul publicist şi traducător botoşănean Gr. N. Lazu îl acuză pe poet de plagiat, în broşura Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coşbuc (1893), care dezlănţuie o furtunoasă campanie pro- (A. Bacalbaşa, Al. Vlahuţă, C. Stere, C. Dobrogeanu-Gherea, N. Iorga, G. Bogdan-Duică, D. Evolceanu) şi anti- Coşbuc (Al. Macedonski, Caion), al cărei efect e însă benefic, impunând un mare poet.

Alcătuit din specii diverse (baladă, idilă, legendă, basm versificat, gazel, cântec, ritornelă), volumul a părut eclectic. În structura lui profundă e însă unitar. Întâi prin lirismul aşa-numit obiectiv. Scheletul narativ şi dialogic al poemelor degajă un lirism al „rolurilor” asumate de autor, îndeosebi în piesele erotice (Rea de plată, La pârâu). Jovialitatea şi disimularea sunt susţinute de savante creaţii în planul ritmului, Coşbuc fiind un maestru al invenţiei prozodice. Al doilea factor unificator stă în viziunea idilică, de esenţă clasică, deplin adecvată temperamentului artistic al poetului. Aceasta fluidizează graniţele dintre specii. Coşbuc restituie idilicului semnificaţia originară, de situare afirmativă, integratoare a omului în univers, de trai „în conformitate cu natura” (Vl. Streinu).Idilicul astfel conceput asumă şi laturile grave ale vieţii, ocupaţiile cotidiene, evenimentele capitale (naşterea, căsătoria, moartea), trecutul eroic al locului, imaginarul mitic, erosul cu final tragic. Prin toate acestea şi deoarece nu tematizează ruptura de natură şi de satul şi trecutul patriarhal („dezrădăcinarea”), cartea depăşeşte atât idilismul artificios al primilor noştri poeţi cât şi tezismul pios-sentimental al neoromanticilor minori sămănătorişti. Concreteţea universului liric, stilizată, e un corolar estetic al idilicului, în a cărui lume totul e imanent: ciclicitate cosmică făcută perceptibilă (Noapte de vară), filozofie a vieţii şi a morţii dizolvată în ceremonial ( Nunta Zamfirei – capodopera lui Coşbuc –, Moartea lui Fulger). Idilicul cuprinde şi poemele relaţiei organice cu permanenţele, aduse într-un prezent continuu, fie că e vorba de fapte mitice sau istorice: de aici frecvenţa verbelor la prezentul etern în basme (Crăiasa zânelor), legende (Brâul Cosânzenii), balade cu pretext istoric (Un cântec barbar).