Educatia copiilor supradotati

Una dintre problemele centrale ale pedagogiei contemporane este cea a depistării şi valorificării depline a potenţialului uman.

Cercetările psihopedagogice din ultimii ani se concentrează asupra diferenţelor individuale dintre copii. Astfel s-au descoperit: copii „excepţionali”, copii „talentaţi”, copii „supradotaţi”, copii „creativi”, etc.

Când vorbim despre copii excepţionali avem în vedere acele calităţi sau manifestări, fizice, mentale, morale, comportamentale care se află mult deasupra mediei. În această categorie sunt încadraţi copii superior dotaţi în diverse domenii, înclinaţi spre creativitate.

„Aceşti copii se distanţează, într-un fel sau altul, de norma obişnuită, contrazic într-un anume fel modelul social acceptat pentru copii din aceeaşi vârstă cu ei, sunt deci excepţii, pozitive [...], contrariind aşteptările părinţilor şi educatorilor lor, punându-le probleme în plus”. (T. Bogdan, I. Nica, 1970, pagina 5).

Se estimează că din punct de vedere artistic doar 5% din populaţia şcolară o reprezintă copii supradotaţi.

Despre trăsăturile ce sunt caracteristice acestor copii se poate spune că baza supradotării o reprezintă calităţile superioare ale proceselor nervoase: inteligenţă, precocitate intelectuală, potenţial intelectual, calităţi ale atenţiei, interesele, aspiraţiile, dar şi mediul educativ favorabil.

Specialiştii au atribuit copiilor supradotaţi un ansamblu de trăsături „negative”. „Una din aceste trăsături ar fi cea a existenţei unui decalaj între planul intelectual şi cel psihomotor, prin devansarea dezvoltării intelectuale traductibilă prin dezvoltarea eterogenă a celor două componente”. De exemplu, aceşti copii învaţă foarte uşor să citească, pe când deprinderea scrisului este dobândită mai greu. Această aparentă neîndemânare manuală şi fizică, în plan afectiv poate genera stări de nelinişte. O altă trăsătură este adaptarea mai dificilă la cerinţele familiei, şcolii şi societăţii. „Este vorba de o integrare psihosocială mai greoaie ca urmare a unei dizarmonii între maturizarea intelectuală precoce şi întârzierile în sfera maturizării afective. Tendinţa de izolare este frecvent întâlnită în cadrul acestor copii”.

Din punct de vedere social copiii supradotaţi reprezintă o „bogăţie naturală” materializată prin capacităţi intelectuale generale, aptitudini şcolare specifice, gândire creativă, artă vizuală sau alte expresii artistice, calităţi de lider şi capacităţi psihomotorice.

În funcţie de predominanţa unor aptitudini, se vor distinge următoarele tipuri de copii supradotaţi:

-          copii cu aptitudini „academice”, caracterizaţi prin succesul în activitatea de învăţare, prin rapiditatea însuşirii cunoştinţelor, în special cele practice;

-          copii cu aptitudini „creatoare”, caracterizaţi prin capacitatea de a produce ceva nou, faţă de stadiul lor de cunoştinţe;

-          copii cu aptitudini „ştiinţifice”, caracterizaţi prin capacitatea de observare şi uşurinţa cu care folosesc calculele şi simbolurile;

-          copii cu aptitudini „artistice”, caracterizaţi prin capacitatea creatoare de a imagina şi organiza simboluri, forme, modele, culori şi de a crea o impresie artistică;

-          copii cu aptitudini „tehnice”, caracterizaţi prin capacitatea deosebită de a folosi obiectele tehnice;

-          copii cu aptitudini „de conducere”, caracterizaţi prin capacitatea de a-i călăuzi şi îndemna pe alţii, de a-i convinge şi antrena, prin însuşiri de personalitate ca: tact, curaj, putere de abstracţie, etc.;

-          copii cu aptitudini „sociale”, caracterizaţi prin capacitatea de formare a relaţiilor umane, prin competenţă socială.

Referitor la educarea acestor copii, există două probleme care suscită interesul pedagogilor: 1) gruparea lor şi 2) adoptarea de strategii educative specifice.

În legătură cu gruparea copiilor supradotaţi, opiniile sunt împărţite: unii optează pentru organizarea unor clase selectate, alţii pentru aplicarea unor programe speciale, ei fiind incluşi în şcoala de masă. Este necesară utilizarea unor strategii diferenţiate de învăţare şi adoptarea unei atitudini speciale, a creării unui mediu educativ stimulativ. „A adopta cu toţi elevii supradotaţi un demers didactic unic va fi un eşec, în mod logic rămâne soluţia stimulării intereselor individuale printr-o abordare personalizată”. (M. Jigău, pagina 169)

Programul de instruire în şcoala de masă, conceput pentru un nivel mediu al dotării, nu exercită o funcţie stimulativă pentru copii supradotaţi. El va trebui diversificat şi întregit prin activităţi complementare.

Pentru stabilirea programului de educare a copiilor supradotaţi s-a recurs la mai multe strategii. Există mai multe modalităţi şi forme concrete de educaţie:

Ø      Accelerarea – se bazează pe parcurgerea conţinuturilor într-un timp mai scurt, prin implementarea cu sarcini de învăţare ce au un grad de dificultate diferit de sarcinile convenţionale.

Ø      Îmbogăţirea – se referă la extinderea sau aprofundarea studiilor prin diferite strategii didactice.

Ø      Gruparea – presupune reunirea elevilor în mai multe forme, pentru a genera o învăţare eficientă.

Ø      Strategii şcolare – prin iniţierea unor spaţii şcolare alocate copiilor cu aptitudini înalte.

Ø      Strategii extraşcolare – se referă la o reţea de servicii pe care societatea le poate promova.

În ceea ce priveşte activităţile extraşcolare, acestea pot fi:

-          organizate în mediu şcolar: excursii şi vizite didactice, filme tematice, etc.

-          organizate în alte instituţii: tabere naţionale, de documentare şi creaţie, emisiuni radio şi TV.

Dotarea superioară este un aspect care trebuie bine gestionat. Toţi părinţii îşi doresc copii reuşiţi, dacă s-ar putea să fie deasupra mediei, chiar nişte genii. Nu trebuie uitat faptul că supradotarea poate fi însoţită de alte carenţe, dar în alte orizonturi de dezvoltare.