Paradisul domestic şi miniatural: Versuri de seară, Tudor Arghezi

După volumul Flori de mucigai, poezia lui A. cunoaşte o surprinzătoare metamorfoză, ilustrată deplin de volumul Versuri de seară (acesta va fi titlul definitiv, după Cărticică de seară şi Stihuri de seară). Mă voi ocupa de acest volum, dar şi de proza scurtă care se integrează temei desemnate de sintagma din titlul prezentului capitol. Dacă Flori de mucigai reprezintă o coborâre în Infern, Versuri de seară şi toate celelalte poeme şi proze de aceeaşi factură tematică şi stilistică configurează paradisul arghezian. Şi dacă volumul anterior notifică în general absenţa spiritului şi a transcendenţei divine (cu corolarul ei, imposibilitatea salvării), iar psalmii din Cuvinte potrivite se adresau unui Deus absconditus şi unei divinităţi veterotestamentare, de o severitate extremă, Versuri de seară consemnează prezenţa divinităţii în lume, şi anume în universul cel mai familiar şi mai intim şi în făpturile/ creaturile cele mai mărunte şi neînsemnate. Transcendenţa a devenit contingenţă concretă, palpabilă, Dumnezeu îi grăieşte poetului (însetat de prezenţa Lui – v. psalmii) şi semenilor săi din şi prin creaturile  Lui. Nu întâmplător, pentru a defini această etapă a operei lui A., Pompiliu Constantinescu, în cartea sa despre scriitor, a ales ca titlu al respectivului capitol sintagma lui Blaga „transcendentul care coboară”, iar în continuarea analizei (în capitolul următor) foloseşte sintagma „naturism mistic”. Căutărilor înfrigurate şi eşuate din psalmi le corespunde aici beatitudinea (co)existenţei cu sacrul, în sacru; ceea ce acolo îi era refuzat în urma unei expediţii îndârjite şi fără sfârşit, aici poetul primeşte ca dar, obţinut fără nici un efort: îi e suficient să deschidă ochii, să privească în jur şi să contemple miracolul vieţii, pentru a-l vedea pe Dumnezeu răspândit în întreaga făptură. De aceea, spre deosebire de tensiunea din psalmi şi de răceala de grefier din Flori de mucigai, în Versuri de seară spiritul arghezian trăieşte discret-voluptuos calmul unei existenţe care se ştie asistată de prezenţa, pretutindeni în jurul său, a sacrului şi a divinităţii familiare, protectoare, securizante.

            Volumul este expresia acestei beatitudini, care însă nu i-ar fi posibilă poetului dacă el nu ar fi recăpătat – printr-o altă metamorfoză – candoarea vârstei de copil.        „Încopilărirea”, dacă pot spune aşa, numai ea, îi permite să perceapă miracolul vieţii şi al lumii, adică, în fond, miracolul Creaţiunii, al perpetuei Geneze şi al manifestării Spiritului divin în lucruri.

            „Înarmat” cu aceste virtuţi ... infantile, poetul palpează şi captează inefabilul,  evanescentul, frăgezimile, gingăşia şi graţia, candorile, chintesenţele, substanţele subtile şi pure. Prin cartea sa – mărturiseşte el în prima poezie, intitulată Cuvânt – „carte mică, o cărticică”, autorul ar vrea să dăruie cititorului

„Măcar câteva crâmpeie,/ Măcar o ţandără de curcubee,/ Măcar niţică scamă de zare,/ Niţică depărtare”

şi declară că

„Aş fi voit să culeg drojdii de rouă,/ Într-o cărticică nouă,/ Parfumul umbrei şi cenuşa lui./ Nimicul nepipăit să-l caut vrui,/ Acela care tresare/ Nici nu ştii de unde şi cum.// Am răscolit pulberi de fum ...”(s.m.).